Live Book · iulie 2026

Coreea de Sud și urgența demografică

Natalitate de 0,72 și sute de miliarde investite în semiconductori și IA. Automatizarea ca răspuns la o criză pe care puțini o numesc pe nume.

Virgil Tornoreanu · 4 min de lectură · Capitolul 6

Rata natalității din Coreea de Sud a coborât în 2023 la 0,72. Este cel mai scăzut nivel înregistrat vreodată într-o țară dezvoltată. Nu există o cifră mai bună pentru a înțelege de ce președintele Lee Jae Myung a apărut pe o scenă televizată alături de șefii Samsung Electronics și SK Hynix și a anunțat un program de investiții de ordinul sutelor de miliarde de euro în semiconductori și IA. Discursul suna ca o declarație de competitivitate economică. Era, în realitate, un răspuns la o criză demografică pe care puține guverne au curajul să o numească pe nume.

Planul vizează construirea unor noi clustere industriale în sud-vestul țării. Orașul Gwangju și provincia Jeolla de Sud vor investi împreună 520 de trilioane de won, aproximativ 300 de miliarde de euro, pentru infrastructură tehnologică menită să redistribuie greutatea economică a țării în afara zonei metropolitane Seul. Logica geografică este reală. La fel și întrebarea care o însoțește: poate o regiune mai puțin urbanizată să atragă inginerii și cercetătorii fără de care o astfel de infrastructură rămâne vidă? Că există și motive electorale în spatele alegerii locației nu face decât să complice o aritmetică deja dificilă.

Ceea ce anunțul nu spune explicit, dar subînțelege în fiecare paragraf, este că Coreea de Sud nu pariază pe semiconductori și pe automatizare din ambiție. Pariază din constrângere. O societate care va avea în câteva decenii mai mulți pensionari decât contribuabili nu poate crește productivitatea prin simpla adăugare de forță de muncă. Trebuie să producă mai mult cu mai puțini oameni. Automatizarea devine, în acest cadru, o necesitate structurală, un substitut parțial pentru oamenii care nu s-au mai născut.

Această logică apare și în alte economii din Asia de Est. Japonia a automatizat din necesitate timp de decenii, cu rezultate mixte în termeni de productivitate și cu efecte sociale care merită studiate cu atenție. China, pe care o analizez în Economia Centaurului în capitolul dedicat paradoxului demografic, automatizează masiv tocmai în momentul în care are cea mai acută nevoie de forță de muncă pentru îngrijirea unei populații vârstnice în creștere, consecință a deceniilor de politică a unicului copil. Sunt situații în care tehnologia răspunde la o presiune reală, fără ca răspunsul să rezolve ecuația de fond.

centaureconomy.com · tornoreanu.ro

Problema pe care o urmăresc în Economia Centaurului este că automatizarea redistribuie criza demografică în loc să o rezolve. O fabrică de cipuri operată în mare parte de sisteme autonome produce mai multă marfă, dar distribuie mai puțin venit, mai puțin consum, mai puțină coeziune socială. Ceea ce Henry Ford înțelesese instinctiv în 1914, plătindu-și muncitorii suficient cât să cumpere mașinile pe care le asamblau, rămâne o întrebare fără răspuns simplu în contextul actual: cum construiești o piață internă suficient de solidă când o parte tot mai mare din producție se realizează fără participarea directă a oamenilor cărora le vinzi produsele?

Coreea de Sud are un avantaj pe care China sau India nu îl au în aceeași măsură: o industrie de semiconductori deja matură, cu Samsung și SK Hynix printre cei mai mari producători de cipuri de memorie din lume, și o capacitate instituțională de a alinia statul cu sectorul privat într-un mod pe care multe democrații occidentale îl privesc cu un amestec de admirație și scepticism. Riscul nu este că programul va eșua din lipsă de capital sau de voință politică. Riscul este că va reuși pe jumătate: va construi infrastructura fără a rezolva distribuția. Va produce mai multă valoare și o va concentra în mai puține mâini, replicând la scară națională un tipar pe care îl vedem deja la scara marilor companii tehnologice globale.

Modelul centaurului, pe care îl propun ca alternativă la logica pur substitutivă a automatizării, nu este romantic. Este pragmatic. O societate care îmbătrânește are nevoie ca fiecare om activ să producă mai mult, cu instrumente mai bune. Are nevoie de augmentare, nu de substituție. Diferența dintre cele două nu este vizibilă în anunțurile de presă. Devine vizibilă în structura veniturilor, în cererea internă, în capacitatea oamenilor de a participa la economia pe care o construiesc. Președintele Lee Jae Myung a spus că Coreea trebuie să securizeze elementele centrale ale IA mai rapid decât orice altă țară. Poate că aceasta este cursa corectă. Sau poate că viteza adopției este mai puțin importantă decât arhitectura distribuției.

Istoria tehnologiei nu a premiat întotdeauna pe cei care au ajuns primii. A premiat, cu o consecvență mai mare, pe cei care au știut cu cine să împartă ceea ce au construit. Întrebarea pentru Coreea de Sud, ca și pentru oricare altă economie care automatizează sub presiune demografică, nu este dacă va reuși să construiască fabricile. Este dacă va mai exista, după ce fabricile vor fi gata, suficientă cerere internă ca să justifice ce au produs.

centaureconomy.com · tornoreanu.ro · 2

Argumentul complet e în carte. Articolul de față e doar realitatea care îl ajunge din urmă.

Capitolul 6 → Sau întreabă cartea direct

← Înapoi la Live Book